Vieţi de rezervă VII

By on January 12, 2015

Primele veşti din lumea reală II. 

Nu mai pomenesc cum şi cît ne-am chinuit pe drumul Poienii.

Drumul neamenajat, întunericul, iarna care îşi spunea cuvîntul. Noroc că ştiam destul de bine zona… din excursii anterioare… Pană devenise aproape abulic, păşea rar, cu greu, ca un robot. Ultima parte a drumului, din Poiana Mică aproape l-am cărat în spinare. Făceam pauze tot mai dese. Într-un tîrziu ajungem în gura Poienii, lîngă poşta veche aveam o primă vila a gospodăriei partidului şi mă gîndisem să facem primul popas acolo. În faţa poştei dar şi în faţa vilei gospodăriei de partid, cete de civili înarmaţi, parcă văd şi ceva uniforme. Era limpede că trebuia să ocolm cît mai pe departe zona asta aşa că am urcat prin dreapta pe dealul unde erau şi aici cîteva vile de protocol dar unde nu eram cunoscut de către personal. Aşa că ocolim prin Valea lui Brîncă, pe sub pădure, chiar vizavi de Poiana Ursului. Ştiam o vilă mai aparte acolo unde se ţineau reuniuni mai aparte. Avem noroc. Nimeni nu era în zona vilei. Urmele pe zăpadă nu arătau musafiri recenţi. Îl pun pe Pană proptit de un gard după ce mă chinuisem să îl trec printre ulucile gardului. Îi spun să stea să aştepte.

– Măi băiatule, unde pleci, cum mă laşi aşa aici? Scînceşte el cu glas pierit.

– Tov. Secretar, nu plec nicăieri, îi răspund eu. Merg să mă asigur că ne deschide vila dar intrăm prin spate, că e mai bine.

Îl las acolo şi trec printre liziera deasă de brazi tineri care înconjura partea de Nord a vilei. Bat la uşa din spate şi am surpriza ca aproape imediat să mi se deschidă. Era o lucrătoare angajată acolo, mă cunoştea de la alte vizite în zonă. Ieşise cu un coş gol, mare, în mînă. Mergea spre clădirea anexă unde pe o laterală era „lemnăria”, depozitul de lemne tăiate pentru iarnă.  Merg cu ea să o ajut şi pe drum îi explic situaţia, cu cine sînt şi ce am dori. Cînd aude că Pană este acolo şi că l-am făcut să urce noaptea pe jos în Poiană pe drumul vechi, femeia se cruceşte. Lăsăm coşul plin cu lemne la uşa din spate a vilei şi ne întoarcem amîndoi, traversăm liziera de brazi şi ajungem la locul unde îl lăsasem pe Pană. Nu se mişcase de acolo, stătea aşa, nemişcat, cu căciula mea „rusească” pe o parte, cu clapele lăsate.

– Bună seara tovarăşe prim secretar, face femeia către Pană. Vorbele femeii îl aduc undeva, mai aproape de realitate, o realitate a lui. Face efortul să ia o poziţie mai firească, mai demnă cumva. Haideţi să intrăm în bucătărie că este cald şi am ceva cald pe sobă, continuă femeia dînd dovadă de un tact deosebit.

Îl susţinem primii paşi şi pînă trecem de liziera de brazi. După aceea Pană pare a-şi scutura de pe el starea aceea de abandon şi renunţare, merge cu paşi siguri prin zăpada înaltă, spre uşă din spate a vilei unde ne aştepta coşul mare plin cu lemne. Întrăm şi Pană se duce direct la toaletă, ştie locul ca acasă. În vremea asta femeia trage toate draperiile şi lasă jos storurile groase interioare. La cîteva geamuri trage obloanele de afară şi le asigură. În orice caz, de afară nu s-ar fi văzut fir de lumină. Singurul lucru care putea trăda activitatea din vilă şi prezenţa cuiva acolo era fumul care cu siguranţă ieşea pe hornurile înalte. Dar vila este, cum ştiţi, înconjurată de brazi deşi de jur împrejur. Femeia se apucă să încropească ceva de mîncare. Eu fac rondul pe la toate ferestrele şi din spatele draperiilor ţin sub observaţie aleea principală care străbate toată curtea pînă la poarta dinspre drumul de acces. Uşa din spate era bine ferecată, era greu de intrat pe acolo. Peste tot uşile erau construite aşa solid pentru că altfel urşii făceau vizite mai tot timpul iarna. Pană revine de la toaletă, mai vioi şi în fine, mai prezent şi ancorat în realitate.

– Măi copii, face el către mine şi către angajată, eu chiar nu înţeleg de ce m-a trimis tovarăşul pe mine aici. Sigur ştie acolo la CC că situaţia este pierdută. Securitatea era împărţită de mult. Ba Biroul Unu, ba ea, cu Biroul Doi. Nu mai ştiu oamenii cui să raporteze, ce să informeze şi pe cine. Să fie clar, ce zic eu este între noi, aşa, ca o critică mai constructivă. Femeia îşi face de lucru pe lîngă soba cea mare, ea nu este acolo, servise ani în şir mai marii partidului şi ştia că ea nu trebuie să fie acolo chiar dacă este.

– Tov. Pană, zic eu, noi ne vedem de planul meu, trebuie să vă aduc sănătos şi întreg la centru. Am văzut că ăştia la Braşov au dat bir cu fugiţii şi s-au împrăştiat ca şobolanii. Raportul meu aşa o să fie. Noi doi acum ne odihim pentru a putea ajunge pe jos la Rîşnov, de acolo la Bran. De la Unitatea de securitate din Bran, de la „Şcoală” vom primi tot ce ne trebuie pentru a putea trece Bran-Rucăr şi a găsi cea mai apropiată unitate MAI din perimetrul Bucureştiului.

– Nu ştiu dacă mă ţin picioarele pînă la Rîşnov, face Pană. Chiar nu ştiu cum ajungem acolo. Eu mă fac că nu îl aud şi întreb femeia care cotrobăia prin dulapuri dacă nu are pentru mine o căciulă ceva. Pană îmi rechizţionase căciula mea căzăcească din blană, cu clape iar eu mă chinuisem tot drumul cu pălăria lui din fetru moale. De calitate, nu zic, dar ridicolă în condiţiile iernii de afară. După ce dispare o vreme din încăpere femeia revine cu un braţ de tot felul de fesuri şi căciuli din lînă groasă, care mai de care mai fistichii. Cred că erau în dotarea vilei pentru cazuri cînd „tovarăşii” veniţi nu sosiseră pregătiţi cum se cuvine pentru vremea de iarnă. Îmi aleg un fel de căciuliţă-fes cu clape lungi peste urechi din lînă groasă şi moale. Îi spun femeii că o iau pe aceea şi îi dau pălăria lui Pană.

– Pune-o bine la garderobă, o iau eu data viitoare cînd trec pe aici, face Pană. Eu fac un schimb de priviri rapid cu femeia. Era tot mai limpede că omul judeca totuşi în afara realităţii pe care o trăia.

Am apucat să ne lungim aşa, îmbrăcaţi fiecare în cîte unul din dormitoarele mici, din spate, de lîngă anexele bucătăriei. De acolo fumul de la coşuri nu ar fi fost la fel de vizibil. Pe la orele 6 dimineaţa eu eram în picioare şi priveam spre Sud Est cum se ridică prima geană de lumină. Era momentul să ne urnim din loc să ieşim din staţiune cît încă nu se trezeau civilii înarmaţi să blocheze drumurile. Oricum, intersecţiile erau blocate şi ieşirea spre drumul Rîşnovului era ocupată de civili înarmaţi cu ZB-uri, AKM-uri şi, pusă în poziţie chiar în intersecţie chiar pe coama dealului era o mitralieră grea, de companie. Uniforme militare nu se vedeau. Pană, cu toate buzunarele paltonului pline de ceva provizii, pacheţele făcute de angajata de la vila de protocol aştepta în semiîntunericul de lîngă liziera de brazi. Mă decid repede. Ştiam eu o cale de a intra pe drumul Rîşnovului dinspre Poiana Mică. Acolo sigur nu era nimeni, este un mic drum forestier. Mulţumesc frumos femeii care ne găzduise riscînd în mod evident, îl împing pe Pană în faţa mea şi eu, cu un fel de taşcă în bandulieră, o iau în spatele lui ghidîndu-l. În geanta aceea erau tot pacheţele mici cu provizii. Inclusiv 3 sticle de Pepsi şi două conserve de ananas şi un termos cu cafea. Aveam ce căra. Nu avusese rost să protestez.

După o vreme, cînd se mai luminase noi eram deja în pădurea rară, eu trecusem în faţa lui Pană şi lăsam urme în zăpadă  în care să calce. Dăm de drumul Rîşnovului. Ne mişcăm mult mai uşor. Cu opriri, cu pauze, cu momente de răzgîndire şi proteste din partea lui Pană, iată că ajungem la ultima curbă şi ultimul palier de coborît spre poiana în care este restaurantul „Acapulco”. Acela cu piscină şi terasă. Pe dreapta cum cobori. Pană se însufleţeşte şi este în stare să zburde direct acolo. Eu mă chinui şi trebuie pur şi simplu să îl plachez ca să îl opresc. Ne lăsăm în zăpadă undeva între tufele de aluniş desfrunzite şi urmărim o vreme activitatea din curtea restaurantului. Ronţăim cîteva cubuleţe de zahăr şi ultimele batoane de susan şi nu ştiu ce alte seminţe, chestii din acelea care le au doar tovarăşii pe la gospodăria de partid. Bem şi ultimele guri de cafea. Aproape trecuse de prînz iar în curtea restaurantului era linişte din nou. Veniseră în două rînduri căteva Dacii cu civili înarmaţi, cred că făcuseră raiduri de percheziţie şi confiscări, pentru că după gesturi erau violenţi iar la plecare îndesau mereu cutii şi lăzi cu sticle, cîteva roţi de caşcaval şi alte cele în portbagaje. Este clar că s-a dus naibii orice fel de ordine şi legalitate, se instituia o anarhie locală. M-am gîndit că ar fi la nivel naţional la fel, dar nu puteam crede asta. Pentru mine este limpede, trebuia evitat restaurantul cu orice preţ. Aşa se face că ne-am îndreptat spre pădure, pe stînga drumului de coborîre şi cu grijă am depăşit în fine zona restaurantului. Drumul era periculos de aproape şi făceam eforturi să îl lămuresc pe Pană că nu aveam ce căuta pe drum. Nu puteam şti cînd vor veni şi alţii în misiuni şi raiduri de rechiziţie.

Drumul ne sileşte pînă la urmă să ieşim într-o străduţă îngustă, între case. Era linişte. Chiar cînd speram că vom putea ieşi din pîlnia aceea a a intrării în localitate să o luăm la stănga, spre Sud-Est, spre Bran cînd, de pe o străduţă adiacentă, de undeva din dreapta, se aud voci multe, mînioase. Ca din pămînt răsar vreo zece, cinsprezece civili, toţi cu brasarde tricolore pe mîna dreaptă, toţi cu AKM-uri, ZB-uri şi chiar pistolete. Unul are un PSL nou nouţ cu luneta pe el. Toţi au în bandulieră sacii regulamentari militari pentru muniţia de rezervă.

Nu se apropie prea mult şi izbucneşte o ceartă între ei. Ra-ta-ta-ta! Răsună o rafală de pistol mitralieră şi frontonul unei case se năruie iar nişte ferestre se sparg.

– Băi teroriştilor, băi bandiţilor, staţi pe loc sau va spargem, acum vă tai în două! Strigă unul dintre ei, cel care trăsese în frontonul casei din dreapta noastră. E limpede, acela fusese foc de avertisment. La fel de limpede, oamenii era deja beţi şi surescitaţi.

– Hai, treceţi la zid, acolo! Ra-ta-ta-ta-ta. O nouă rafală spulberă de data aceasta zăpada îngheţată de pe marginea şanţului chiar înspre locul unde ni se indică se ne lipim de perete.

Începe percheziţia. Tîmpitul de Pană avea la el toate actele posibile ş imposibile. Cred că avea şi confirmarea de cînd îl făcuseră membru de partid acum vreo 200 de ani. Observ că pantalonii lui Pană se coloraseră discret între picioare. Îşi dăduse drumul pe el, se speriase la a doua rafală. Eram nervos. Nu mă gîndisem la asta, că idiotul ăsta îşi cărase cu el toate hîrţoagele. Eu nu aveam nimic la mine, niciun petic de hîrtie, scris sau nescris.

– Dah’ normal, ţi le luaseră aia de la „desfacere” de la Tractoru’, nu? Hai, spune unde ai aruncat tu actele tale. Dar arma? Pistolul tău şi încărcătoarele de rezervă pe unde le-ai pitit? întreb eu imperativ. Ionaş îmi specificase clar că ar fi bine să aflăm unde lăsase actele, legitimaţiile de serviciu şi autorizaţiile dar mai ales arma şi muniţia.

– Aici este altă treabă, nu cred că se cade să o discutăm acum şi aici, zice cumva semeţ Simulescu. Îşi adusese aminte cine era, cine fusese, mai bine zis.

– De ce domnule, fac eu, crezi că evadăm şi dăm fuga la locul cu pricina să ţi le furăm? ripostez eu. Dar lasă, vine vremea cînd o să vrei să fi spus, o să vrei să spui. Atunci spune cum ai ajuns aici totuşi. Văd în ochii lui o undă de tristeţe, privirea omului înfrînt, lasă ochii în jos, mormăie ceva. Se foieşte cîteva clipe şi-şi schimbă poziţia pe marginea patului şi reia povestea.

Ne-au controlat ăia la piele. Stăteam amîndoi cu pantalonii şi chiloţii în vine, cu parte din haine în braţe, lipiţi de zidul verzui al casei unde fuseserăm împinşi. Simţeam duhoarea ălora, a aburilor de alcool din respiraţie, le simţeam nervozitatea. Erau impulsivi şi ar fi făcut oricînd uz de armă. Vreo trei dintre ei se trăseseră mai în spate, la vreo douăzeci de metri unde aveau, probabil rechiziţionată, o Dacie Break neagră cu număr scurt. Pe capota maşinii întorceau pe toate feţele actele lui Pană. Observ că unul dintre ei scoate de sub şuba îmblănită o staţie de emisie recepţie. Începe o discuţie prin staţie cu cineva şi se îndepărtează şi mai mult gesticulînd cu mîna rămasă liberă şi uneori şi cu cea care ţinea staţia. Încheie conversaţia şi revine spre maşină. Adună teanc toate actele lui Pană şi pe urma vine direct spre noi, cu ochii la mine.

– Bă, dacă ăsta este cine spun actele că este tu trebuie să fii de la directia securităţii, sigur aghiotantul lui, unde ai actele? Bogdane, l-aţi căutat mă bine pă’sta? trebuie să aibă şi arma la el şi muniţie de rezervă, că nu-l trimite DSS-ul aşa, aiurea. Ia scoateţi-i ghetele alea de şmecher.

– Îmblănite, nu? De pilot mă?  Face el spre mine. Hai că le ştim. Io-te, cu toţii am luat la fel de la Cristian, de la depozitele de acolo, hă, hă, hă!

Mă descalţ, pe rînd, mă mai scotocesc odată, nu dau de nimic şi se opresc nedumeriţi. Chiar în acel moment apare un autobuz care trage în paralel cu Dacia neagră depăşind-o cu vreo doi trei metri. Coboară vreo patru civili, doi miliţieni şi cîţiva ofiţeri de la vînători de munte. Un altul, un civil, cu ceva funcţie mare, în uniformă completă, nouă, de la Gărzile Patriotice. Avea şi pistoletul în toc şi un AKM nou nouţ în bandulieră. Parcă venea de la defilare. Ceilalţi aşteptau cu deferenţă să vadă ce ordine dă acesta din urmă.

– Să fie clar, cu Pană nu ne putem întoarce la Braşov, riscăm să îl împuşte aştia la fiecare blocadă de pe stradă sau din intersecţii. Vorbesc acum cu „şcoala de la Bran*” să trimită un dispozitiv care să îl preia să îl ducă peste Bran Rucăr la Bucureşti să se spele pe cap cu el acolo. Pe ăstă, face respectivul arătînd spre mine, îl facem pachet şi îl ducem întîi la garnizoană pe strada Lungă, pe urmă îl dăm alor lui, la miliţie, nu la inspectorat, nu la securitate. Vedem ce zice şi Florea. Aţi auzit ce e acolo. Cică stau ăia să arunce oraşul în aer. Au depozite mari de combustibil şi muniţie acolo şi au trimis oameni pe sub Tîmpa cu lansatoare de rachete să le arunce în aer toată unitatea. Unul dintre cei care era evident şeful „dispozitivului” care ne capturase pe noi zice:

– Poi bine, dar Zagoneanu nu este acolo, nu l-au găsit?

– Nu, se zice că aia mai mici în grad au fugit de acolo şi s-au ascuns. Cică ar fi rămas doar cîţiva mai curajoşi şi mai loiali, proştii. Cică cel mai mare în grad ar fi col. Zichil rămas pe acolo. Stă ca prostul să apere onoarea unităţii. Bun, acum hai, gata, îmbarcarea. Spre Bran. Sunteţi aşteptaţi în trei puncte pe parcurs de ceil de la „şcoala de la Bran”. Staţi pitiţi, cu capetele jos şi armele să nu fie la vedere.

Pană, îmbrăcat, impachetat, legat cobză este suit mai mult îmbrîncit în autobuz. Pur şi simpu mi-era milă de bietul bătrîn. Eu, mă îmbrac rapid sub privirile amuzate ale beţivilor cu tricolor care mă capturaseră. Meritam cu vîrf şi îndesat dacă am fost prost şi m-am lăsat prins. Autobuzul manevrează greoi şi dispare după o curbă strînsă. În spatele lui rămăsese Dacia neagră şi un ARO militar. Ofiţerii de la vînători de munte împreună cu cel de la gărzile patriotice se suie în ARO nu înainte de a da ordin ca eu să fiu pus în Dacie, cu alţi trei civili înarmaţi şi să îi urmăm.

Ne urnim şi noi din loc. La fiecare intersecţie mai mare, grupuri de civili cu brasarde tricolore, cu arme de tot felul şi printre ei şi unii în uniforme de gărzi patriotice. Două dispozitive mai serioase şi mai organizate erau la intersecţia şoselei ce vine de la Codlea cu cea de unde veneam noi, de la Rîşnov şi cel de la intrarea efectivă în Braşov, la Bratolomeu, în capătul străzii Lungi. La fiecare din ele omul nostru de la garzile patriotice le prezenta o serie de documente, respectivii le verificau, dădeau ceva prin staţii şi treceam ambele maşini fără probleme. Am avut impresia că se fac verificări paralele, civilii făceau ceva verificări în legea lor, cei în uniforme făceau fiecare verificările lor. Dar impresia mea este că fiecare se baza pe legitumitatea prezenţei celorlalţi împreună cu ei.

Am ajuns aşa din oprire în oprire pe strada Lungă, la Garnizoana Braşov. Nu sîntem primiţi în curte şi sunt scos doar eu, însoţit de căpitanii de la vînători de munte şi cel de la gărzile patriotice. În curte intră şi ies pe o intrare separată civili. Ies mereu civili înarmaţi cu toate tipurile de armament şi cu brasarde tricolore pe braţ.

Pe holul înalt şi lung al clădirii construite pe vremea Imperiului Austro-Ungar, foială mare, toată lumea se uită la mine ca la urs. Eu probabil arătam ca dracu, speriat şi cu căciuliţa mea de lînă Apare comandatul garnizoanei, generalul Ioan Florea, se opreşte în faţa mea şi zice:

– Ce fac eu cu ăsta aici? În maşină cu el, pe burtă, jos, dacă-l văd teroriştii că omoară pe toţi, dacă îl văd revoluţionarii, tot dracul ăla! Rapid cu el la miliţie, vorbesc acum cu Neagu, cu Ionaş, îl bagă ei jos. Zagoneanu a dispărut ca măgaru’n ceaţă.

– Tov. General, face cel de la gărzile patriotice, noi îl ducem acolo, eu ce execut după aceea? Colonelul Toma nu ne mai dă niciun ordin de vreo două zile.   

– Lasă-l mă pe Toma, am luat eu conducerea gărzilor, te ocupi în continuare de distribuirea armelor către populaţie că ne omoară teroriştii.  ne otrăvesc  apa. În intreprinderi să se dea armament pe bonuri interne, aici dăm pe buletin. Cînd se termină raportaţi şi vă mai trimit. Aha, vezi să fie în continuare un stoc de PSL-uri cu muniţie suficientă la judeţeana de partid, în cabinetul primului secretar, acolo îl găseşti pe Ionescu. Ăla specialist în „tir sportiv”. Trebuie să fie arme şi muniţie sufcientă acolo, pot coborî teroriştii de pe Tîmpa sau de la securitate.

Eu nu am mai înţeles nimic. Care securişti, care terorişti. Pe colonelul Toma îl ştiam, era seful Gărzilor Patriotice, om responsabil. Cum naiba dau ăştia arme la toată lumea?! Acum afară toţi de pe stradă sunt înarmaţi. Pe bon de la intreprinderile de stat sau pe buletin din garnizoană sau din camioanele vînătorilor de munte.

Simulescu se opreşte din relatare. Noi nu comentăm. Acum pricepeam de unde atîtea focuri de armă cîte auziserăm noi de aici din subsol. Vuise o zi întreagă tot Braşovul de sunetele canonadelor de arme automate. Era limpede că la acest moment Simulescu, dacă era anchetat după toate regulile avea să spună cam tot ce ştie. Omul trecuse deja de pragul dintre epoci. Conştientizase în vreme ce ne povestea nouă cum păşise dintr-o epocă în alta. El, Simulescu, văzuse cu ochiil lui disoluţia fostei puteri, în zadar ţi se povesteşte asta de o sută de ori, odată ce ai văzut cu proprii ochi, ştii ce ai trăit.

Mă ridic de pe pat, le fac semn celorlalţi, mă întorc cu faţa spre vizetă. Mă proptesc cu degetul în butonul negru de lîngă uşă. Tot arestul răsună de hîrîitul supărat şi enervant al soneriei. Paşi grăbiţi. Miliţienii se adună în faţa uşii noastre înainte de a trage zăvoarele şi de a deschide. Noi la rîndul nostru, ne aliniem lîngă paturi conform regulamentului, cu faţa la geam, cu spatele la uşă. Îl tragem în rînd cu noi şi pe Simulescu. Pregătiţi pentru procedură.

Publicat și aici.

Acest articol a fost citit de 839 ori

Comentarii

comentarii

REN

About REN

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Read previous post:
La mulți ani, măică Românie!

”…Dar când a venit iarna peste tine, a căzut o zăpadă grea şi te-a acoperit, iubito, şi ai murit aproape...

Close