Preacuvioșii cu carnete roșii

By on November 26, 2015

Ies pe terasă (un fel de prispă, ca să nu pizmuiască oarecine cum c-aș locui într-o vilă) la o gură de cafea, aer și una de fum de țigară. Șed, sorb o-nghițitură de cafea, îmi aprind țigara, vorbesc cu câinii, mai bine zis îi înjur că mi-au purtat încălțările de grădină undeva prin curte ș-apoi tac. Tac, că nu mai puteam zice nimic. Vântul își schimbase direcția și de la vreo trei-patru kilometri distanță, că nici nu văd până acolo, răzbătea până la mine slujba de duminică. Adică cum să pizduiesc eu de zor câinii când la mine în curte ăia de departe îi dau înainte cu „Doamne miluiește…”?  – Nu se face, mi-am zis. Da, tot eu mi-am revenit: – Ce mama dracului, sunt la mine în curte, pe ei cine-i pune să-și scoată ca maneliștii difuzoarele afară? Dacă eram cuprins de pioșenie, mă duceam la biserică, da așa, dacă stau acasă, ce-au cu mine? Eu, dacă cred în Dumnezeu, nu-s obligat s-o fac într-o anumită zi și la o anumită oră și-ntr-o instituție anume. Mă pot ruga bine-merci și lângă cireșul din grădină. N-am nevoie nici de îndemnuri, nici de asistență.

Nu-i un fragment dintr-un roman. Mi se întâmplă aproape în fiecare duminică. M-am mutat la țară să am liniște și am, nu mă plâng. Doar duminica, ori de zilele diferiților sfinți ce pică-n zilele lucrătoare, cei de la mistic-club își pornesc stația de amplificare, și dă-i cu cântece, cu rugi, cu pomeniri și alte cele. Până când!?  Eu știam că liturghia și ruga sunt chestii   intime și nu trebuie să audă tot satul că tu te rogi sau cânți în biserică, că doar nu-i nici karaoke, nici Vocea României, ori XFactor. Atâta sfidare a normelor  de conviețuire n-am mai văzut la alți creștini. Doar muezinii se apucă de tânguieli când îi taie ruga, da și ei au o limită,  ș-apoi intră naibii în moschei și predau ștacheta imamului. La noi nu, la ortodocși nu se poate că-s mai cu moț. În Republica Ortodoxă România preoții pot orice, iar dacă nu mă duc la biserică, ei îmi încalcă intimitatea oriunde m-aș afla.

La oraș, dacă ai nefericirea să locuiești în vecinătatea unei biserici, om te-ai făcut. Povestesc din proprie experiență, că în jurul blocului în care am locuit erau vreo șase biserici. Duminica, după o săptămână de lucru, când ți-era somnul mai dulce, pe la șapte dimineața începea clopoțitul. Nu săvârșeau bine unii “lucrarea bisericească de chemare a viilor, plângerea morților și împrăștiere a  viforelor, dracilor și trăsnetelor”, că începeau alții… Pasămite nu toți aveau ceasurile fixate la fel. După bălăngăneala care ținea aproape o veșnicie se lăsa liniștea. Zdrăngănitul tramvaielor ți se părea deja o muzică a sferelor. Bine, aș minți dacă aș spune că mă trezeau pe mine, că eu la șapte nu eram deja treaz. Milă mi-era de cei tineri, care după o noapte mai scurtă se deșteptau  îngânând fără pic de evlavie  “futu-i clopotu ei de viață”…

Să n-o lungesc prea mult. Dacă totul s-ar fi terminat cu tragerea clopotelor, parcă aș fi fost împăcat, deși n-am văzut draci fugind la auzul lor. Ei, nu! Preacuvioșii nu se lăsau. Au stații de amplificare și trebuie folosite. Și așa, vrând nevrând, musai  asculți slujba. Dacă locuiești în Oradea, pe lângă biserica Sf. Andrei, de exemplu, te scoli cu popii-n cap. În sfârșit, nu pricep cum de propaganda asta deșănțată nu atrage atenția autorităților?  Ăștia sunt aidoma comuniștilor și sunt sigur că mulți dintre preacuvioșii trecuți de 45-50 de ani au avut carnete roșii, deși în aparență religia și comunismul se băteau cap în cap. Probabil de aici provine insolența fețelor bisericești, de la cuvioșii cu carnete roșii, iar impertinența fiind molipsitoare, se propagă mai rău ca o molimă.

Eu de asta nu mă duc la biserică. Când intru, am sentimentul că Dumnezeu nu e acolo, e plecat undeva în concediu, probabil la băi, că e bătrân. Înăuntru văd doar robi ai banului și enoriași cu fețele schimonosite de evlavie care se roagă și se închină de zor așteptând o recompensă, bani, case, mașini, vindecări miraculoase, moartea dușmanilor, iertarea păcatelor și câte și mai câte. Nu vine unul fără să vrea ceva, plătesc chiar ca dorințele lor să fie împlinite, și-i clar, dacă plătesc, vor ceva în schimb. De n-au parte de miracole, vor totuși ceva, orice, se îmbrâncesc și se împing la prescură, apă sfințită, sarmale moca, colivă, iar toată evlavia lor se evaporă.  Eu nu pot sta între ei, căci ori ei, ori eu ne aflăm în locul nepotrivit.

Acest articol a fost citit de 666 ori

Comentarii

comentarii

Mircea Teorean

About Mircea Teorean

18 Comments

  1. Octavian

    November 27, 2015 at 7:40 pm

    DÓGMĂ, dogme, s. f.

    1. Învățătură, teză, principiu fundamental al unei religii, care nu poate fi supus criticii, nu admite obiecții și este obligatoriu pentru toți adepții ei.

    Mă-nchin și cred, Moțoace, în datini strămo­șești, Ca-n dogmele prea sfinte a legii creștinești. ALECSANDRI, T. II 74.

    Cercările lui Racoți de a trage pre romîni la dogmele lui Calvin… îl îndeamnă a poronci tălmăcirea cărților bisericești din slavonește… în limba romînă. RUSSO, S. 71. ◊ Fig.

    Catehismul viitorului este bazat pe alte dogme, cu totul opuse dogmelor catehismului trecutului. BOLLIAC, O. 244.

    2. Teză acceptată orbește, fără dovezi, în mod necritic și fără a se ține seamă de condițiile aplicării ei. Teoria marxist-leninistă nu este o dogmă, ci o călăuză în acțiune. IST. P. C. (b) 518.

    Thumb up 0 Thumb down 0

  2. Octavian

    November 27, 2015 at 7:44 pm

    Si dedicatia de sfarsit de saptamana ca iar ma ratat unul.

    https://www.youtube.com/watch?v=XJDtyu6wNG0

    Thumb up 0 Thumb down 0

  3. Pingback: Treanca-fleanca săptămânală - politicstand.com

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Read previous post:
La mulți ani, măică Românie!

”…Dar când a venit iarna peste tine, a căzut o zăpadă grea şi te-a acoperit, iubito, şi ai murit aproape...

Close