O nouă candidată la Hollywood: MARIA ROMAN

By on December 8, 2013

“Îmi petrec timpul pregătind norocul”

Se pare că românilor le prieşte la Hollywood. În ultima vreme, tot mai mulţi tineri din lumea lite­rară, a cinematografiei sau a medi­cinei scriu adevărate poveşti de succes în America. Visul american se trăieşte cu ochii deschişi. O astfel de poveste, aflată în plină desfăşurare, poartă numele Maria Roman, o fată frumoasă, talentată şi inteligentă, care şi-a făcut intrarea în State, datorită vizei O1, o viză specială ce se acordă celor cu abi­li­tăţi unice (Alien with Ex­traor­di­nary Abilities). Ce visează să fa­că în America? După cum spune chiar ea: “Arta prin care mă exprim cel mai li­ber este actoria. Cred, de altfel, că sun­tem cu toţii nişte ar­tişti care lu­crea­ză la propria capo­doperă – viaţa noas­tră”.
A ajuns pe “pământul făgă­duinţei” în anul 2007 şi a dorit să urmeze aceeaşi şcoală de actorie precum idolul ei, Mar­lon Brando: The Actors Studio. După trei ani de muncă asiduă şi-a încununat pe­reţii camerei cu un master al presti­gioasei şcoli new yorkeze. De atunci înainte succesul începe să prindă contur şi nu va trece mult timp, până când o vom vedea într-o peliculă cinemato­gra­fică, made in Hollywood, alături de actorii ei preferaţi, Woody Harrelson sau Charlize Theron.

Pe urmele lui Marlon Brando

– Maria, de ce ai ales o carieră în lumea cine­ma­to­grafică?

– Am ales să devin actriţă după ce am terminat liceul la profilul mate-fizică, căutând să fac ceva care să mă entuziasmeze, care să mă ajute să mă descopăr cine sunt. Îmi place la fel de mult să fiu pe scena tea­trului, ca şi în faţa camerei de filmat, dar o prefer pe cea din urmă. La teatru oamenii vin acceptând din start con­venţia. Camera se lasă mai greu păcălită. Actorul este monitorizat atât de aproape, încât singura lui şansă de biruinţă este de a fi cu totul prezent. Oren Mo­ver­man, unul din regizorii mei preferaţi, mi-a împărtăşit, la un moment dat, crezul său: “Actoria este cea mai grea meserie din lume, pentru că această artă constă în a fi mereu prezent, şi asta este cea mai grea pro­vo­care pentru orice fiinţă umană, să trăiască mereu «în acum», în prezent”.

– Când a început odiseea ta în State? Unde ai făcut prima escală pe teritoriul american?

O nouă candidată la Hollywood: MARIA ROMANCătre Oscar

– În State am plecat în 2007, pentru că am vrut să am aceeaşi pregătire în actorie ca Marlon Brando, aşa că m-am dus la Actors Studio, să-mi iau master-ul la această şcoală din New York. În cei trei ani petrecuţi acolo, am învăţat enorm despre mine, despre actorie şi despre viaţă, dar cred că cea mai importantă desco­pe­rire a fost să înţeleg ceva ce chiar Einstein ne-a dez­vă­lu­it: “Imaginaţia este mai impor­tantă decât cunoaş­terea”. Este un adevăr universal esenţial în această pro­poziţie, care a fost trecut prea uşor cu vederea în so­cie­tatea modernă bazată, prea mult, pe o logică ce poa­te deveni distructivă… Un alt aspect crucial al pre­gă­tirii mele în New York a fost să înţeleg că, deşi am ales să-mi petrec viaţa în lumea artei, ac­toria a ajuns o afacere, una din cele mai bine plă­tite şi de o imensă influenţă. Aşa că a trebuit să-mi re­vi­zuiesc toate i­deile şi princi­pii­le pe care le-am avut pâ­nă atunci despre ceea ce trebuie să fac, dacă vreau, cu adevărat, să fac… artă.

Oraşul Oscarurilor

– De ce ai ales New York-ul?

O nouă candidată la Hollywood: MARIA ROMANAlături de actorul Danny Trejo

– Este cumva paradoxal şi amuzant faptul că m-am dus la New York să fiu artistă, şi am ajuns să trăiesc în unul dintre cele mai industrializate oraşe din lume. Am simţit de la început că New York-ul nu este locul potri­vit mie. Tot ci­men­tul acela mă făcea să mă simt pri­zo­nieră şi să fiu sub o continuă presiune. Am în­trebat-o pe mana­gera mea de acolo, Annette Alvarez, dacă mă sfă­tuieşte să mă mut în Los An­geles sau să stau acolo. Mi-a spus că este foarte impor­tant să tră­iesc într-un loc unde eu mă simt bine, deoarece greu va fi oriunde. Aşa că mi-am făcut ba­gajele şi am venit în Los Ange­les, unde am găsit, într-adevăr, echilibrul pe care nu-l avusesem niciodată.

– Ce îţi place în Los Angeles, ora­şul îngerilor, al doilea ca mărime din State, după New York?

– Ce iubesc cel mai mult aici este mediul natural, soarele permanent, apu­surile superbe, iernile care aduc curcubee cu aproape fiecare ploaie, dealurile unde merg să alerg, oceanul, păsările cântă­toare şi încân­tă­toare, mirosul de iasomie înstelată (că aici şi iasomia este stea!). Când eram în România, nu eram conştientă de cât de important este să petreci timp în natură şi-mi pare rău că nu am profitat mai mult de frumuseţile de acasă.

– Cum ţi se pare Los Angeles faţă de New York? Este adevărat că cei din New York sunt mai repeziţi, mai grăbiţi, mai cu tupeu? Sunt nişte workaholics, aşa cum se spune?

– Oamenii în New York sunt, într-adevăr, foarte agitaţi, grăbiţi mereu, por­niţi mereu la atac, aveam senzaţia că ni­meni nu mai are timp să trăiască, ci doar să supravieţuiască. Când au numit ora­şul, am suspi­ciunea că s-a făcut o gre­şeală de tipar. Trebuia să fie New Work! (râde). Aşa este, sunt cu toţii workaholics – muncă, muncă şi iar muncă! În New York, toate in­dustriile funcţionează la ma­xima ca­pa­citate, acolo este Wall Street-ul şi oamenii sunt uşor abrutizaţi din cauza asta. Los An­geles-ul este mult mai prietenos, oa­menii aici au timp de mai multă comunicare şi chiar de com­pasiune. În plus, îmi place foar­te mult să con­duc maşina, vreau să zic! (râde). Şi am nevoie de spaţiul meu intim, preiau prea uşor energiile altor oameni, şi mer­sul cu metroul în New York mă secătuia şi mă lăsa foarte vulnerabilă. Dar mo­ti­vul pen­tru care trăiesc în Los Angeles este, bineîn­ţeles, pentru că vreau să fac filme. Doar aici se dau Os­car-urile!

– Cum ţi s-a părut şcoala de actorie din New York?

– Actors Studio este tot ce mi-am putut dori din perspectiva învăţării meşteşugului. Sunt aceleaşi prin­cipii ca şi cele pe care este bazată şcoala româ­nească de actorie, doar că Lee Strasberg, fondatorul şcolii de la New York, le-a adaptat gândirii mult mai pragmatice, spe­ci­fică americanilor. Un lucru care m-a frapat a fost relaţia pro­fesor-elev, care este uşor diferită de cea din Ro­mâ­nia. Aici profesorii au mult mai mult respect pentru stu­denţi. Aceasta, poate pentru că sunt plătiţi din împru­muturile pe care aceştia le-au făcut ca să-şi poată con­tinua educaţia, sau poate că este doar un principiu sănă­tos, bazat pe randamentul mai mare pe care un stu­dent îl are atunci când se simte apre­ciat şi tratat ca un egal. Am mai observat şi nişte meca­nisme foarte inte­resante, care contribuie la desfăşurarea bună a lucru­rilor, pe care sper să le poată adopta şi românii, la un moment dat. De exemplu, dacă ceva nu merge perfect (şi până la urmă, este ceva pe lumea asta ce merge perfect?!), nu se apucă nimeni să comenteze problema, dacă nu vine şi cu o soluţie. Respiri adânc şi vezi ce poţi face tu ca să contribui. De altfel, revelaţia pe care am avut-o la cursurile de acolo a fost… res­piraţia.

“Ar trebui să fim învăţaţi cu toţii cum să respirăm…”

 

O nouă candidată la Hollywood: MARIA ROMAN

– Cum adică ai învăţat să respiri?

– Da, serios, m-au învăţat să respir! Majoritatea oamenilor nu sunt conştienţi cât de importantă este respiraţia, deşi ştim că este primul lucru pe care îl facem când venim pe lume şi plecăm când ea înce­tează. Cele mai multe probleme de sănătate sunt legate de stres, iar o respiraţie corectă poate vindeca multe din­tre ele. Am învăţat la orele de vorbire că într-o res­piraţie corectă (pe care bebeluşii şi animalele o au fi­resc), plămânii simt nevoia de aer, se încarcă, apoi ae­rul se eliberează, şi atunci apare o secundă de pauză, când totul este bine, până când plămânii simt din nou nevoia de aer, iar ciclul se repetă. Cuvintele cheie sunt “eli­be­rează” şi “pauză'”. Viaţa de zi de zi ne pune me­reu în situaţii tensionate, iar noi ne încrâncenăm să rezolvăm tot soiul de dificultăţi aşa cum ne duce capul, iar asta ne afectează sănătatea. Nu trebuie să confun­dăm concentrarea cu tensiunea. Tensiunea este cea care ne împiedică să vedem lucrurile clar. De aceea, ten­siunea trebuie scoasă prin respiraţie. Iar în acea pauză, “de după”, suntem deschişi să primim infor­ma­ţii din uni­­vers, prin intuiţie. Şi tot de acolo porneşte şi creaţia. Înainte de Studio, pregătirea mea pentru un rol era o luptă de a ajunge emoţional acolo unde creierul meu ştia că trebuie să ajung. Era un chin, iar când ajun­geam, în sfârşit, unde voiam, eram prea secătuită ca să mă mai bucur. Apoi am înţeles cum să nu-mi mai fac idei despre cum cred eu că ar tre­bui să fie, ci să des­co­păr asta lu­crând zi de zi şi adău­gând câte o no­uă dimen­siune, cu fiecare repe­tiţie. De exemplu, la o repetiţie mă concentram pe spa­ţiul în care se desfăşoară acţiu­nea, încercând să mă acomodez cu el, în alta, pe relaţia cu cele­lal­te personaje, în al­ta pe posibile su­pra-senzaţii (da­că e cald, frig, am vreo durere etc..) şi astfel, uşor, uşor, persona­jul şi scena prind viaţă, iar terenul este pre­gătit pentru ca muzele să vi­nă şi să-şi facă şi ele treaba. (râ­de). Ar trebui să fim învăţaţi cu toţii la şcoală cum să respirăm.

– Care sunt filmele în care ai ju­cat până acum? Care sunt ac­torii tăi favoriţi?

– Am jucat, în mod surprin­ză­tor, mai mult în filme SF şi thrille­re. Eu sunt cea sur­prinsă, pentru că nu acesta este genul meu preferat de filme. Dar îmi place enorm să lucrez la ele, pentru că mă simt foarte bine în si­tua­ţii emoţionale extreme. Şi-mi place să alerg prin păduri, să stau cu orele pentru machiaje speciale. Da, chiar îmi place. Nu-mi place la fel de tare că am murit în majo­ritatea filme­lor în care am jucat, dar se pare că rolul de victimă îmi vine bine. Dar şi când o să supra­vie­ţuiesc, de-abia aş­tept momentul răzbună­rii! (râde)
Cât despre actori, i-aş numi pe Woody Harrelson şi Charlize Theron, dintre actorii mei prefe­raţi. Pentru că arată super bine. Glu­mesc! Pentru că se transformă de la un personaj la altul, într-un mod fascinant. Charlize Theron a fost de-a dreptul de nere­cu­noscut în “Monstrul”. Dar a primit re­cu­noaşterea cu un Os­car!

Zâmbet fals, dar de folos

O nouă candidată la Hollywood: MARIA ROMAN

– După anii petrecuţi în Ame­rica, cum ţi se par ame­ricanii?

– Nu pot spune că Ame­rica mă atrage în mod deo­sebit. Dar Los Angeles-ul, da! Îmi place că americanii fac lucrurile să func­ţio­neze. Europenii îi acuză de su­per­ficialitate, dar aici se mun­ceş­te atât de mult, încât nu este timp de dobândit prea multe cunoştinţe gene­rale. Nu spun că este bine sau rău, îmi place să cred că am renunţat să judec lucrurile după aceste criterii re­lative. Dar îi înţeleg şi le apreciez de­terminarea. Şcolile de aici pregătesc învingă­tori, sunt învăţaţi de mici că pot face şi pot obţine orice. În Ro­mâ­nia, în şcoală, ne în­vaţă resem­na­rea. Pentru că aces­ta este mesa­jul Mio­riţei, care ştim cu toţii că ne re­prezintă. Pe americani îi învaţă că sunt lideri. Ceea ce este adevă­rat. America a fost constituită cu sco­pul de a conduce economic lu­mea şi a devenit, în foarte scurt timp, o putere de maximă influenţă în plan mon­dial. Americanii au asta în sânge. O viaţă emoţională prea intensă este ne­pro­ductivă, iar aici, totul se mă­soară în randamentul lu­crului. Jay Le­no a spus, la un moment dat, că: “În alte ţări, oamenii au prieteni. În Ame­rica, psihologi”. Dar eu mi-am făcut aici, în Los An­geles, prieteni minunaţi! Poate pentru că sunt un bun psiholog (zâmbeşte). Un lucru intere­sant este acela că diferenţa majoră socială faţă de noi, este zâmbetul afişat aici în mod constant. Mulţi non-americani îi acuză de falsitate din această cauză. Dar este ceva extraordinar ce face zâmbetul acesta la nivel social, chiar şi când este unul fals. Şi anume, păstrează o atmosferă decentă, chiar şi în situaţii critice. În Ro­mânia, oamenii sunt obişnuiţi să exprime orice gând sau atitudine negativă cu încrâncenare, iar asta, de cele mai multe ori, nu face decât să agraveze lucrurile, să încingă spiritele şi să creeze un şi mai mare conflict. Aici se zâmbeşte, se pun orgoliile de o parte, şi se caută soluţii. Şi zâm­betul devine, până la urmă, natural.

– Există vreun loc special în State care te-a im­presionat?

– Ca loc, cel mai mult în State mi-a plăcut la fes­tivalul “Burning Man”, în deşertul din Nevada. Am fost acolo acum doi ani, să filmăm un documentar intitulat “Burning Man and the Meaning of Life”. Este un loc cu totul special, un festival al vieţii, aş spune, în care, timp de o săptămână, se creează o lume bazată pe dra­goste, libertate, compasiune şi dăruire, unde oamenii vin să experimenteze cam cum ar trebui să fie socie­tatea noastră de fapt. Doar că este în deşert, iar la final, se arde tot ce a fost creat, ca să ne reamintim de efe­meritatea lucrurilor materiale. Ră­mâ­ne, în schimb, un sentiment de apartenenţă şi comu­niune ce nu mai poate fi uitat.

– Cât de des mergi în România?

– În ţară vin cam o dată pe an. Nu cred că m-aş întoarce definitiv, dar mi-ar plăcea să merg cât mai des şi, de ce nu, să şi fil­mez în România.

“Mai mult decât să cunoşti tu oameni, contează cine te cunoaşte pe tine”

– Cu ce te ocupi în timpul liber? Care sunt hobby-urile tale?

– Timpul liber mi-e o noţiune destul de străină, pentru că privesc actoria mai mult ca pe un mod de via­ţă, decât ca pe o meserie. Dar când nu filmez, am grijă de “instru­ment”. Adică de corp, spirit şi suflet. Înot, alerg, merg la screening-uri, eve­nimente, sunt mai mereu pe IMDB, caut să cunosc cât mai mulţi oa­meni cu care să colaborez. Cu alte cuvinte, îmi petrec timpul pregătind norocul, adică făcând tot ce pot ca să mă aflu în locul potrivit la tim­pul potrivit. Cam asta cred eu că este norocul. Îmi place enorm să călătoresc, să văd cât mai multe locuri noi, dar şi mai mult îmi place să filmez în cât mai multe astfel de locuri! Şi să citesc mi-a plă­cut dintotdeauna, dar a­cum citesc mai mult pe la fil­mări, între cadre, pentru că pre­fer să văd filme când sunt acasă.

– Ce proiecte de viitor ai?

– Pun la cale filmarea unui scurtmetraj scris de Irina Nedelcu, o comedie absolut delicioasă, pe care am filmat-o în România, în regia lui Cristian Geor­gescu. Vrem să-l fil­măm şi în engleză, aici, în Los An­ge­les, în regia lui Ben Berkowitz. Sper să reuşim să-l facem anul aces­ta, pentru că în ianuarie începe pilot season şi, timp de 4 luni, se dau pro­be pentru noul val de seriale ce vor fi propuse televiziunilor. Am sem­nat de curând cu o nouă agenţie, All American Rascals, aşa că anticipez că voi fi destul de ocupată. La sfâr­şitul lui ianuarie, voi fi în Mexic, în juriul Fes­tivalului Internaţional de Film Extrem “San Sebastian din Ve­racruz”, organizat de Fabrizio Prada, un regizor pe care l-am cunoscut în România.

– Ce sfat ai oferi celor care se gândesc să ajungă în State ?

– Sfaturi pentru cei care vor să ajungă în State… sunt în măsură să dau doar din propria-mi experienţă, deci celor care vor să vină aici ca actori sau regizori. Este foarte important să se afirme întâi în România, pentru că este mai uşor, fiind ţara unde s-au născut şi pregătit, o ţară mică, dar cu o industrie cinemato­gra­fică pe cât de redusă cantitativ, pe atât de importantă

O nouă candidată la Hollywood: MARIA ROMANRelaxare…

cali­tativ. Foarte importantă este expunerea, să fii cu­nos­­cut. Mie mi-a luat foarte mult timp să înţeleg im­por­tanţa expunerii. Eu am crezut că îmi voi crea o reţea de cunoştinţe, din oamenii cu care voi lucra, dar acum în­ţeleg că este mai mult invers, întâi cunoşti oameni, iar apoi lucrezi cu ei. Mai mult decât să cunoşti tu oa­meni, contează cine te cunoaşte pe tine! E bine de ţinut minte că cinematografia e o industrie în care trebuie să exişti mai întâi ca participant, ca să-ţi poţi permite apoi luxul de a crea după propriul gust artistic.

 

Sursa: Formula As

 

 

Acest articol a fost citit de 2986 ori

Comentarii

comentarii

Viorel Vintila

About Viorel Vintila

One Comment

  1. BAF exportatoru

    December 9, 2013 at 11:10 am

    Pacat ca tinerii valorosi isi irosesc abilitatile in scopul fabricarii de iluzii. Dar…infinemarog, decat nimic, e bun si-atat.

    Thumb up 0 Thumb down 0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Read previous post:
La mulți ani, măică Românie!

”…Dar când a venit iarna peste tine, a căzut o zăpadă grea şi te-a acoperit, iubito, şi ai murit aproape...

Close