Gânduri de Paște

By on April 11, 2015

Vine Paştele şi eu nu am făcut nimic care să aibă importantă în ochii mei pentru sărbătoarea care simbolizează esenţa creştinismului prin sacrificiul suprem al unui OM.

Aşa că o să încerc cât mai succint să îmi aduc aportul.. şi nu numai să identific problema ci să prezint şi soluţia.
Având în vedere că o bună bucată de timp am locuit prin străinătăţi, la întoarcere am putut să judec totul cu alţi ochi şi prin comparaţie. Înainte nu puteam pentru că odată ce eşti obişnuit cu o realitate e foarte dificil să îţi imaginezi altă… mai ales pe teren social şi inter-relaţional. M-am tot gândit în ultima vreme ”cum e posibil că într-o ţară frumoasă, cu o climă extraordinară şi un relief de invidiat, oamenii să fie atât de răi şi de proşti”. În cele din urmă realitatea m-a izbit că un pietroi scăpat din praştie: Nu sunt mai proşti că străinii! Nu e vina lor! Ba mai mult, contrar aparenţelor, nu pot acum decât să simt compasiune şi o adâncă părere de rău pentru ei. Chiar dacă unii îmi fac mie rău sau altora din jur. Şi da… mă refer şi la partea politică.

Unii oameni au identificat problema înaintea mea şi au prezentat-o sub formă satirei sau a altor specii literare sau prin teatru. Toma Caragiu prin ”n-ai pe cineva..pe undeva”, Liviu Rebreanu prin ”Ion”…şi alţii. Cel mai elocvent mi se pare Zaharia Stancu prin ”Desculţ”. Am să postez aici fragmentul controversat care constituie esenţă ”răului” şi motivul pentru care suntem azi aşa cum suntem:

“Ştiţi cum arată o botniţă? Că o plasa de sârmă care îţi acoperă gura. Poţi răsuflă prin botniţă. Îţi poţi muia buzele cu un strop de apă. La nevoie, dacă nu mai vrei să-ţi înghiţi tot scuipatul, poţi să şi scuipi prin botniţă, numai că scuipatul rămâne lipit de plasa de sârmă. Trebuie să-l împingi cu vârful limbii prin plasa şi apoi să-l ştergi cu dosul limbii. Oricum, atâta timp cât porţi botniţă pe obraz n-ai cum să bagi în gură boabă de strugure.”

Am să mai folosesc o comparaţie prin nişte metode care se folosesc la ţară: ”vrei un câine rău? leagă-l. vrei un câine agresiv? închide-l undeva la întuneric şi fără contact cu oamenii câteva luni. Sau taie-i coadă.” Şi tot aşa. În principiu nu e vorba de ”ce îi faci”. Ideea e să îl brutalizezi. Să îl faci să nu mai aibă încredere. Să îl faci să îi fie FRICĂ!. Şi FRICA îl va face AGRESIV! am fost uimit în Anglia să constat că pot să mângâi un pitbull sau un ciobănesc german pe care nu îl cunosc. Şi am mai fost uimit să văd şi privirea nevinovată pe care un câine de felul asta mi-o aruncă.

Am mai constatat când opresc cu maşină la o trecere de pietoni, că oamenii pe care îi invit să treacă mă privesc cu neîncredere. Trebuie să le fac de două ori semn să treacă. Şi chiar şi atunci mă privesc cu ochi încruntaţi… Probabil că mă şi înjură…Se gândesc că ”cine ştie de ce”… Sau şi mai probabil că şi eu îi înjur. Pentru că sunt obişnuiţi cu răul.
Oamenii ăştia au fost siliţi să sufere lipsuri, să stea la cozi interminabile dimineaţă pentru lapte, să folosească tot felul de tertipuri că să ajungă în faţă, să fure de la un sistem care îi controla şi să transmită ”genetic” mecanismul chiar şi când sistemul a dispărut. Aşa au ajuns să se fure unul pe altul. Atunci când aceşti oameni ajung în străinătate, învaţă să zâmbească. Învaţă să fie foarte buni cu nişte străini tocmai că aceşti străini îi tratează cu bunătate. Când se întorc ”acasă” însă mecanismele de supravieţuire intră în funcţiune. La apariţia stimulilor externi: brutalitate, lipsa de educaţie, răutate etc. La fel de precis că mecanismul unui ceas. Sau că un reflex al căţelului lui Pavlov.

Tot sărăcia e de vină şi pentru opulenţă pe care unii o afişează. Ochelarii Gucci, curelele kitsch cu catarame strălucitoare, pantofii lucioşi şi tot felul de papagalisme sunt tot un strigat care maschează realitatea: ”Nu sunt sărac! Nu sunt chinuit!”. Chiar dacă unii nu mai sunt săraci, mecanismul tot le-a rămas.

Concret şi placid pot spune că singură soluţie este că încă 3 generaţii să moară şi să se schimbe. Dar asta ar fi prea matematic, prea rece, prea statistic. Mai este o soluţie care poate reduce termenul:
Fiţi buni! Nu fraieri, nu să va daţi cămaşă de pe voi. Dar încercaţi să zâmbiţi mai mult şi să îi ajutaţi pe cei din jur fără a aştepta vreo răsplată. Fiţi amabili. Fiţi verticali. Gândiţi-va tot timpul că persoană din faţă dumneavoastră e o extensie a propriului EU. Credeţi în oameni chiar dacă unii va înşeală încrederea. Zâmbiţi realităţii şi realitatea va va zâmbi înapoi. Priviţi-o prin prisma lui Ion Creangă. Ca nişte COPII!

Paște fericit!

Autor: Mihai Gherghinoiu

 

Acest articol a fost citit de 1605 ori

Comentarii

comentarii

Redactia

About Redactia

31 Comments

  1. Scărpinoiu

    April 15, 2015 at 12:48 pm

    Cataline, fii sincer, de cine/ce ti-e dor mai tare? 😉

    Thumb up 0 Thumb down 0

    • catalin

      April 15, 2015 at 4:50 pm

      De d-na Tocilă 🙂 Nu de d-nul Băsescu :)))

      Thumb up 0 Thumb down 0

      • Scărpinoiu

        April 15, 2015 at 6:56 pm

        Just, dar… insista! 🙂

        Thumb up 0 Thumb down 0

  2. Pingback: Scrisoarea unei mame de diasporeană pentru președintele României - politicstand.com

  3. Zenovia

    August 3, 2015 at 10:55 am

    Nu trebuie sa avem nici o asteptare de la nimeni ca sa nu fim dezamagiti.

    Thumb up 0 Thumb down 0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Read previous post:
La mulți ani, măică Românie!

”…Dar când a venit iarna peste tine, a căzut o zăpadă grea şi te-a acoperit, iubito, şi ai murit aproape...

Close