Drumul rușinii naționale

By on August 3, 2013

autostradaÎn caz că nu ştiţi, România a început să aibă bucăţele de autostrăzi. Probabil că prin anul 2100 vor fi toate în sfârşit gata. Dar nu vom mai fi decât vreo 8 milioane de suflete şi presimt că raportul va fi inversat în sensul că vor fi prea puţine maşini şi prea puţini şoferi pentru mulţii kilometri de autostradă aflaţi astăzi pe hârtie sub forma a tot felul de coridoare care mai de care mai “pan europene”. Aşa că să ne mulţumim cu bucăţelele de 17 sau 35 km în care conducem relaxaţi câteva minute cu 130 km / oră, cu cafeaua odihnindu-se pe bord. Prin urmare, în noianul de porcării întâmplate zilnic în România nu văd câtă relevanţă ar oferi bechtelizarea scoasă la lumină şi în niciun caz ea nu va adăuga vreun centimetru de autostradă la totalul existent astăzi. Cel mult vom constata că respectivul centimetru a fost construit din aur de 50 de carate. Sau poate că plătim prea puţine taxe, insuficiente pentru încă un centimetru…

Să mai terminăm cu văicăreala căci, vorba cuiva, de bine de rău şosele avem şi sunt bune domn’le. Mă rog, nu chiar toate dar în fine, merge şi aşa. Ar merge şi aşa dacă harta rutieră a României nu ar fi “îmbogăţită” cu diverse şantiere şi alte lucrături de vară în cel mai pur stil românesc ce complică un trafic şi aşa destul de infernal, făcându-l de-a dreptul insuportabil. O mostră o poate constitui un periplu “pe bune” pe DN 1 zis şi Drumul Ruşinii Naţionale.

Centura de Vest a municipiului Ploieşti a fost refăcută în totalitate cu câţiva ani în urmă. O adevărată şosea expres ce a rezolvat mare parte din traficul de pe celebrul DN 1. S-a deschis însă din nou şantier, circulaţia fiind restricţionată pe un singur fir din cauza a două poduri ce trebuiau dărâmate şi complet refăcute. Neapărat. Şi în mod obligatoriu în miezul verii, când bucureştenii şi nu numai dovedesc mai mult ca în alţi ani că înţeleg pe deplin sensul noţiunii de weekend. Bucata de A3 Bucureşti – Ploieşti a devenit un fel de recompensă amară înainte sau după traversarea dopului cu pricina. Pe sensul circulat la nivelul podurilor aflate în reparaţii se găsesc două gropiţe. Şoferii sunt extrem de atenţi cu acestea, încetinând până la a staţiona timp de 1 secundă gândindu-se cum să le traverseze de ai zice că sunt două cratere aflate în şosea. Suficient pentru ca să încetinească şi alţii, formându-se astfel o coloană ce poate atinge chiar şi trei kilometri. Şi totul din pricina a două fisurele, dar şoferii sunt prevăzători aşa că nu pot fi blamaţi mai ales că psihoza gropilor din asfalt încă nu a dispărut. Habar nu am despre detaliile tehnice ale lucrării cu pricina, dar mă întreb şi eu, ca orice alt şofer, de ce musai în toiul verii şi nu în extra-sezon când ar fi cât se poate de plauzibil. Unii zic că betoanelor le trebuie o anumită temperatură. Dar nu cred că betoanele trebuie să se bronzeze la 40oC în aer împreună cu turiştii de sezon sau cei de weekend. Le-ar fi suficientă poate şi răcoarea lunilor de toamnă sau primăvară. Probabil că planificatorii acestui şantier sunt mari iubitori de soare şi au dorit să le ofere drumeţilor o şedinţă de saună gratuită în habitaclul maşinii personale, în lipsa aerului condiţionat.

Continuând pe Drumul Ruşinii Naţionale, la Comarnic există două treceri de pietoni. Un coşmar pentru aceeaşi şoferi, turişti sau nu, dar în orice sezon sau anotimp. Imposibil să zbori, chiar dacă ai 500 cp sub capotă aşa că stai şi admiri munţii ce se profilează în zare şi la care te căzneşti să ajungi. Cică locurile din coloana de aşteptare pe DN 1 vor începe să apară la vânzare în Mica Publicitate. Cu cât mai în faţă, cu atât mai scump. Nervii sunt un bonus inclus în preţ.

Sinaia este o “staţiune turistică de interes naţional” cum scrie pe diverse tăbliţe spânzurate ici şi colo. Şi chiar prezintă un interes turistic ridicat, fiind ţinta multor turişti autohtoni sau străini. În plin sezon estival staţiunea este “râmată” de la un capăt la celălalt, pentru că se reface infrastructura. După zeci de ani de peticiri, iată că în sfârşit se repară, astfel încât autocarele pline cu turişti străini nu se vor mai legăna ca vaporul pe principalul bulevard al său. Doar că asta se petrece în miezul verii, iar în Sinaia nu poate pătrunde nicio maşină pentru că accesul este interzis de la un capăt la celălalt. Din nou, un şantier “binevenit” pentru un sezon estival. Nu produce decât o relativă aglomeraţie pe şoseaua ocolitoare, suportabilă de altfel, având în vedere că urmează Buşteni, cu celebrele sale treceri de pietoni dătătoare de cozi în care este suficient de mult timp pentru admirat chiar şi brazii din Sinaia. Iarăşi probabil că există 1001 de motive pentru care şantierul trebuia nepărat deschis acum, dar este frustrant pentru orice turist aflat în zonă să nu poată bea o cafea la o terasă în Perla Carpaţilor, unii venind de departe special pentru asta.

Pentru coada formată în aşteptarea traversării Buştenilor, orice şofer înţelept s-a dotat cu muzică bună, poveşti pentru copii pe DVD portabil, subiecte de bârfă sau măcar un rebus de buzunar, iar fumătorii cu un pachet în plus, căci este nevoie, altfel te lasă nervii.

Din Predeal sau Braşov unii se gândesc să viziteze Branul, cu celebrul său castel. Până să ajungi ai de străbătut cei aproximativ 28 de kilometri din care o bună bucată ai senzaţia că şofezi pe traverse de cale ferată. Cu alte cuvinte, “până la castel te mănâncă drumul…”. La poalele castelului ia amploare pe zi ce trece un kitsch înfloritor. Unde sunt vremurile în care în parcarea de lângă castel localnicii vindeau căciuli, pulovere, veste, şosete din lână, cojocele, obiecte de artizanat şi alte articole pur tradiţionale în liniştea tulburată doar de zgomotul pârâului din apropiere!? Astăzi, dacă din dulapul de scule îţi lipseşte un patent îl poţi cumpăra fără probleme dintr-una din dughenele din zonă. În zgomot, în mult zgomot pentru nimic.

La Sibiu ne bucurăm de 17 km de autostradă adevărată. Atingi viteza de croazieră, iei două guri de cafea din paharul de pe bord că ai şi ajuns la capăt. Nici nu ai apucat să-i explici pasagerului din dreapta virtuţile unei autostrăzi adevărate, aşa cum este cea pe care rulezi. De altfel respectivul este o persoană în vârstă, pentru care noţiunea de autostradă este ceva prea mult de asimilat faţă de uliţa simplă de acasă, sau şoseaua ce trece prin centru. Aşa că renunţi şi revii la normalul din infernul numit DN 1.

Respectând viteza ultimului TIR din coloana din faţa ta, ajungi la Sebeş, mă rog, la vreo cinci kilometri de Sebeş. Aici este nodul gordian al acestui drum naţional, practic fără el acest drum nici nu ar exista. Câteva treceri de pietoni şi intersecţia cu şoseaua ce vine dinspre Cluj Napoca fac totul. Adică un blocaj ideal în faţa căruia niciun poliţist nu poate face faţă, aşa cum se întâmplă şi cu rutierii din Sebeş. Pentru că sebeşenii au făcut un hobby din a traversa permanent privind în telefoane mobile, sărutându-şi partenerul sau partenera exact cum ar face şi pe aleea din parc, sau plimbând pur şi simplu câte o sacoşă de plastic frumos colorată. În coloană sunt tirişti care moţăie cu coatele pe volan, durându-i în tahograf de blocaj. Sunt şoferi aflaţi în interes de serviciu sau turişti aflaţi în trecere, şi unii şi alţii tocmai ratându-şi două ore din viaţă … stând. Turişti străini care stau cuminţi şi aşteaptă, spunându-şi poate că în România, la Sebeş, timpul tocmai a stat pe loc. Au auzit ei cum că la Bucureşti alţii l-au dat înapoi şi sunt fericiţi să asiste pe viu la această premieră, să simtă măcar cum e să stai pe loc două ore în aşteptarea a nimic. Şoferii români au renunţat la înjurături şi stau şi privesc nostalgici la autostrada ce se construieşte paralel cu coada în care zac, visând la ziua în care nepoţii lor vor zbura ca vântul pe ea, pe lângă Sebeş, în drum spre Nord See.

Sebeşul a fost depăşit. “Pe aici nu se trece” a fost învins cu o răbdare neputincioasă în faţa evidenţei, căci România însăşi a devenit un imens obstacol, darmite o bagatelă de blocaj rutier de câţiva kilometri.

Înainte de Orăştie avem ocazia de a bea patru guri de cafea din paharul aflat pe bord pe cei 34 de kilometri de bucăţică de autostradă A1 recent inaugurată. De data asta avântul este mai consistent, de circa 15 minute de şofat civilizat. La Deva, cei responsabili au plantat în şosea nişte jucărele de plastic pe post de sens giratoriu în care şoferii de tir îşi dovedesc întreaga măiestrie atunci când îşi sucesc mastodontul cu şase perechi de roţi. Improvizaţie urâtă şi plină de pietriş spulberat de roţi, menit cică a “fluidiza traficul”.

Se face seară când pătrunzi pe valea Mureşului, rulând către Arad pe şoseaua sinuoasă cu puţine posibilităţi de depăşire în spatele ultimului tir din coloana de 12 ce se află în faţa ta. Au dispărut şi “paletierii” ce semnalizează mândri peticirea vreunei fisuri în asfalt.

La Arad deja eşti frânt de oboseală, iar la Nădlac este deja noapte. Treci graniţa şi înnoptezi în Ungaria, pregătindu-te ca de a doua zi să cucereşti cu maşina Europa, matematic, calculând simplu: asta-i viteza, asta-i autostrada, asta-i distanţa şi asta-i destinaţia. Drum bun şi autostradă bătută!

 

Autor: Dan Popica

 

 

 

Acest articol a fost citit de 1252 ori

Comentarii

comentarii

Dan Popica

About Dan Popica

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Read previous post:
La mulți ani, măică Românie!

”…Dar când a venit iarna peste tine, a căzut o zăpadă grea şi te-a acoperit, iubito, şi ai murit aproape...

Close