Carantina I

By on February 28, 2015

Prelucrarea – modelul dur.

În ciuda frigului pătrunzător am reuşit să dorm vreo cîteva ore. Deschid ochii şi iau contact din nou cu realitatea. Hala lungă cu şirurile ei de paturi metalice suprapuse îşi arată faţa hîdă în lumina cenuşie care se filtra prin ochiurile de geam vopsite cu un alb mat murdar. Pe coridor, undeva paralel cu latura lungă a camerei imense se aud paşi. Trec spre capătul culoarului după cum deduc eu. La scurtă vreme paşii se întorc. Mă ridic în capul oaselor, cu picioarele bălăngănind peste marginea patului, deasupra patului de jos. Saltelele par şi mai jegoase şi mai pătate în noua lumină. Mă aştept ca din clipă-n clipă să intre careva prin golul uşii în care spînzură fîşiile unei pături cazone. Nimic. Paşii trec mai departe, înapoi, spre casa scărilor aflată la centrul clădirii.

Mă mobilizez şi cobor de pe patul de sus. Scotocesc prin bagajele pe care le aveam cu mine şi găsesc ustensilele necesare. Trec prin uşa-pătură improvizată în holul intermediar. Patru uşi. În spate, cea prin care venisem acum din hala-dormitor, în dreapta mea o altă deschidere unde fusese o uşă dădea spre culoarul lung, în faţă intrarea spre o altă hală-dormitor, la stînga, o deschidere prin pot vedea nişte chiuvete. Un şir lung de chiuvete. Majoritatea sparte sau cu robinetele smulse. Oglinzile erau toate sparte şi-mi văd imaginea tîrîndu-se printre cioburile rămase încă în ramele metalice de pe pereţi. Găsesc cumva o chiuvetă funcţională, apa curge roşiatică o vreme. La un moment dat se limpezeşte şi devine alburie împrăştiind un miros puternic de clor. Cumva cumva îmi fac toaleta de dimineaţă. În vreme ce mă şterg parcurg cu ochii pereţii deasupra brîului de faianţă spartă şi ciobită. Sunt şi aici, scrijelite, inscripţii în toate limbile Pămîntului. Parcă aici fusese Turnul Babel şi aici izbise blestemul şi se încurcaseră limbile.
Revin în hala dormitor şi îmi împachetez bruma de avere. Ştiu că asta este doar o fază primară, temporară. Geanta mare cu lucrurile rămăsese undeva în custodia lor. Mă apuc să despachetez nişte sandvichuri din punga imensă de plastic primită de la şefa de cabinet de la Nemzeti Bistonsag. Deschid termosul greu, metalic şi parcă tot confortul lumii explodează în camera sordidă odată cu aroma cafelei care era încă aproape fierbinte după atîtea ore. Rumeg tacticos gîndurile ce mă bîntuie în vreme ce muşc din sandvichul cu felii subţiri bacon şi caşcaval afumat. Din cînd în cînd iau cîte o gură de cafea din paharul din plastic. Aproape terminasem cafeaua cînd îmi dau seama că nu pusese zahăr în ea. Scotocesc şi găsesc şi punguliţa cu cuburi de zahăr. Meticuloasă şefa de cabinet. Aprind o ţigară şi trag primele fumuri odată cu ultimile guri de cafea excesiv de dulce.

Îmi adun lucrurile şi împachetez resturile în folia de aluminiu de la sandvichuri. Caut din ochi un coş de gunoi. Nimic.

Mă plimb printre rîndurile de paturi metalice şi undeva spre capătul halei văd cîteva de ochiuri de geam sparte.
Din cîţiva paşi sunt acolo, mă caţăr pe paturile de la geam şi văd curtea. Blocul paralel cu cel unde eram era probabil identic ca şi construcţie. Era proaspăt zugrăvit şi renovat, geamurile erau toate acoperite cu perdeluţe albe pînă la jumătate şi asta dădea o stranie notă de eleganţă sobră construcţiei masive, cenuşii. Blocuri cu arhitectura rusească a anilor 50. Trei etaje înalte, primul etaj situat cam la doi metri de nivelul solului, jos, pe centura blocului, un şir de ferestre ale unor încăperi aflate la demisol. Nicio fereastra nu era cu zăbrele.

Pe lungimea blocului, chiar la mijloc, nişte scări cenuşii, late cu balustrade zidite. De pe palier, uşi masive, înalte, cu două canaturi şi clanţe masive din metal cenuşiu. Uşile verzi nu aveau ochiuri de geam, doar un fel de deschidere ca o vizetă plasată undeva la nivelul unui stat de om.

Brusc uşile se deschid şi năpădeşte afară un puhoi de oameni în uniforme negru-cenuşiu, toţi înarmaţi şi cu echipamentul de luptă complet pe ei. Fără vreo comandă formează automat o formaţie de deplasare. Aşa apuc să-i număr. 24 de oameni. Pe trei coloane. Cu faţa spre stînga mea, către aleea centrală pe care erau dispuse perpendicular blocurile pe care le văzusem azi noapte. Mai durează cîteva secunde şi apar încă două uniforme, nu aveau însemne distincte dar cert erau comandanţii formaţiunii aliniate între blocuri. O comandă scurtă şi pornesc în pas alergător ieşind spre alee.

Refac în minte schiţa deplasării de azi noapte. Eu mă aflam în blocul al doilea pe mîna stîngă venind de la poarta de intrare. Formaţiunea de 24 de oameni care ieşise era cazată în primul bloc pe mîna stîngă venind de la poartă. Peste aleea centrală, în dreptul blocului studiat de mine se afla clădirea scundă şi pătrăţoasă a corpului de gardă şi a comandantului facilităţii care ne primise în carantină cu parcarea din faţa lui.

Aud paşi venind dinspre uşile de trecere spre hala dormitor unde eram. Las punctul meu de observaţie şi ajung imediat la locul unde aveam lucrurile ordonat puse pe patul de jos.

Pătura zdrenţuită de la uşa dormitorului se dă deoparte şi intră un individ îmbrăcat în aceeaşi uniformă cu cei văzuţi jos. Culoarea era de fapt un negru verzui. La centură pot recunoaşte un Makarov clasic. Nu are automatul în bandulieră. În mîna dreaptă are un pahar mare din carton cu un capac. Îl ţine în podul palmei peste un sul mare din şerveţel alb de hîrtie. Mi le întinde fără alte vorbe. Cum eu nu schiţez nicio vorbă îl aud:

– Vazmi! Take it! E limpede, este ungur, nu ştie româneşte iar cuvintele în rusă şi engleză sunt cîntate cu accent marcat pe prima silabă. Vázmi. Táke it, cu accent pe prima silabă. Ce să mai spun, bunăvoinţă avea omul chiar dacă încerca să păstreze pe faţa lui o mină de om important, în misiune, autoritar.

Iau paharul de cafea, scot capacul şi din nou, aroma cafelei schimbă atmosfera total. În sulul din şerveţele de hîrtie, un corn lung, cald, un fel de croissant presărat cu chimion şi nu mai ştiu ce condiment. Un croissant care nu era… crocant dar era gustos. Mă silesc să dau impresia că era tocmai de ce aveam nevoie în vreme ce omul meu iese înapoi prin pătura zdreţuită. Pun rămaşiţele cornului în jumătatea din cafeaua din pahar şi le duc în baie unde observasem un fel de coş de gunoi.

Nici nu revenisem bine şi omul revine aduncîndu-l şi pe Dan de data aceasta. Dan avea cu el gentuţa lui mică de voiaj şi punga lui primită de la şefa de cabinet.
– Salut hombre, face el încercînd să pară vesel.
– Salut Dane, cam ciudată carantina ăstora.
– Stai liniştit, eu am trecut de vreo 6 ori prin procedurile astea. Desigur, fără faza cu Nemzeti Bistonsag. Probabil că treaba cu ăia de te urmăreau chiar era una serioasă de au intrat ăştia pe fir.
– Pe tine unde te-au ţinut azi noapte?
– La naiba, într-o mizerie de dormitor cu o sută de paturi goale. Totul era distrus, făcuseră unii, cred, şi gropi în ciment în locurile unde aveau vatra focului, în mijlocul dormitorului, dacă poţi crede.

După ce suportă cîteva minute conversaţia noastră gardianul nostru ne face semn că trebuie să o luăm din loc. Ne luăm amîndoi bagajele şi ieşim pe coridorul mare, la stînga, spre casa scării. În faţa noastră, alt individ în uniforma aceea stranie coboară rapid treptele în vreme ce noi suntem opriţi pe palierul intermediar. Nu aveam cum să vedem ce se petrece pe palierul de sub noi. Aşteptăm preţ de un minut, două, zarva de pe palierul de jos se stinge şi suntem îndemnaţi să coborîm mai departe.

Pe palier, doar doi din trupele de comando, altfel nu ştiu cum să le spun. Ne oprim iară. De pe uşa mare dinspre ieşirea în curte apare translatorul acela trist şi ponosit, parcă şi mai obosit decît aseară. La lumina zilei avea o faţă galben pămîntie. Tipul schimbă două vorbe cu glas scăzut cu cel care ne escortase de sus şi se întoarce spre mine:

– Noi doi avem un pic de discutat, o să intrăm aici, într-o cameră de pe palierul acesta. Aştept să mi se aducă cheile. Pe Dan îl cazăm în altă parte. Vă vedeţi voi mai încolo.

Zis şi făcut, Dan o ia singur spre uşa ce dădea spre scările din curte. Una din gărzile de pe palier se ţine după el. Între timp revine cel care fusese la mine cu cafeaua şi îi dă translatorului o legătură de chei prevăzută cu un breloc masiv.
Trece, de pe platforma palierului în coridorul mare şi de data aceasta o luăm la stînga. Sumedenie de uşi şi pe o parte şi pe alta. Toate uşile au aspect îngrijit, vopseaua nouă şi lucioasă, pragurile sunt prevăzute cu covoraşe din cauciuc şi iută pentru şters picioarele. Ne oprim chiar la prima uşă pe stînga. Moşmondeşte omul o vreme la chei pînă găseşte ce-i trebuie şi intrăm. Pe uşă, un semn care nu lasă loc de dubii, o cruce roşie mare şi, într-o bulină roşie, un caduceu auriu cu şarpele încolăcit pe el. Un cabinet medical.

Vor să îmi facă vreun control medical probabil, mă gîndesc eu. Atunci ăsta nu e este translator. Sau vom aştepta un medic iar translatorul va asista şi ajuta la controlul medical.

– Ia loc un pic, merg să îmi aduc ceva de la maşină. Las uşa descuiată dar te rog să nu ieşi pe culoar. Nu e bine, deocamdată, spune el şi pleacă imediat.

Eu îmi pun lucrurile pe unul din cele două birouri. Camera este destul de mare, cam de cinci pe patru. Pe peretele lateral din stînga, după o sobă de teracotă, un fişet alb, dublu şi dincolo un pat de campanie. Pe partea opusă, pe dreapta, un birou mic, un fel de dulăpior metalic, cu ochiuri mari din sticlă, din acelea tipice pentru cabinetele medicale. Urmează alt birou, puţin mai mare, cu un scaun larg, confortabil şi încă un dulăpior de acelaşi tip, pentru medicamente sau ustensile medicale. Pe peretele din faţă, chiar în drept cu uşa pe care intrasem se află o fereastră lată, înaltă. De fapt aici toate camerele sunt foarte înalte.

Din cîţiva paşi ajung la fereastra acoperită parţial, lateral, cu draperii şi transversal, în partea de jos cu nişte perdeluţe albe trase pe bare din metal. Probabil că aşa ceva văzusem de sus şi la blocul de vizavi. Cuprind cu vederea şi o parte din alee dar şi o parte din parcarea de peste drum, de la corpul de gardă. Lîngă o Lada Niva kaki, Dan, la uşile din spate, îşi aşeza bagajele pe bancheta din spate. De după maşină apare translatorul cu costumul său ponosit şi cu geanta lui veche din piele roasă. Îi face semn lui Dan să intre odată în maşină după care iese din parcare, traversează aleea principală şi o apucă pe aleea pavată cu dale de ciment spre intrarea în blocul nostru.

Surpriza de a-l vedea pe Dan gata de plecare îmi alterează pe moment capacitatea de a aproxima intervalele de timp. Nici nu mă depărtasem bine de fereastră că translatorul meu era la uşă. Avea acum sub braţ servieta lui obosită din piele roasă. Se aşează pe unul din cele două scaune de lemn din faţa biroului mai mare şi îmi face semn să iau loc pe scaunul din spatele biroului. Mă conformez. Eu eram acum pe locul doctorului. Translatorul ăsta ponosit îşi tot făcea de lucru scotocind în servieta pe care o adusese de la maşină. Scoate un top de coli de hîrtie. A4. Hîrtie de proastă calitate, poroasă şi gălbuie. Aşează topul de hîrtie cumva în dreapta mea. Mai scoate un fel de penar, de fapt o cutie din tablă acoperită cu email alb şi laturile negre. Pe muchii emailul era ros şi metalul sclipea mat. Pe banda albastră încolăcită peste blazonul cu grifonul negru, pe capac, se vedea bine „KOH-I-NOOR”. Pe latura lungă acoperită cu email negru, „L & C HARDTMUTH”. Ei bine, cutia asta era în ton perfect cu servieta dar şi cu omul ponosit, cu aspect vetust din faţa mea. Costumul translatorului nu era unul de serie, de fabrică, materialul de culoarea tutunului de pipă era greu şi cădea perfect, croiala ireproşabilă fusese făcută pe un trup un pic mai plin cîndva. Lodenul din stofă grea, veche, din lînă moale de culoare pămîntului ars-ardezie se asorta perfect cu costumul dar şi cu pantofii bicolori, cu liră, gen anii 1929. Era ceva ciudat cu omul acesta, aspectul ponosit ascunde de fapt un tip de modă veche, elegant în felul lui şi cu tabieturi bine definite. Identific clar un alt status social. Trebuia să am mare grijă chiar dacă nu aveam multe de ascuns iar legenda mea era simplă cursivă şi credibilă, bazată pe fapte.

– Uite ce trebuie să facem, vom profita de zilele de carantină şi vom completa nişte anexe care vin ataşate în dosar la cererea ta de protecţie şi custodie pe care ai formulat-o la centrala „noastră”.
– Facem tot ce este de făcut, răspund eu după cîteva clipe de gîndire. De fapt întîrziam cu răspunsul pentru a da impresia că gîndesc la ceva, de parcă aş fi avut alternative.
– Atunci să stabilim cum lucrăm. Eu îmi văd de treburile mele iar tu te vei incadra aici în programul şcolii. Aici este o şcoală pentru trupele speciale. A fost construită de ruşi dar noi o adaptăm la nevoile noastre.
– Intru în program de pregătire specială? întreb eu reflex cu toate că ştiam care este răspunsul.
– Nu, spune el zîmbind, te vei încadra doar în orele de masă de trei ori pe zi. În rest eşti liber să îţi faci programul tău după cum crezi. Poţi să ieşi să te plimbi în tot perimetrul dar fără să treci dincolo de parcul auto spre poligoanele de tragere şi depozite. Baie poţi face în orice zi imediat după masa de dimineaţă sau la o oră după masa de seară. Foloseşti băile din cadrul sălii de sport. Ca şi cum uitase, se apleacă şi scotoceşte prin servieta lui. Scoate la iveală un ecuson metalic dreptunghiular cu marginile rotunjite, marginile ecusonului formau un fel de ramă. În rama respectivă, plastifiat, un dreptunghi plastifiat. Cu litere şi cifre mari, groase era scris simplu: N.B. 2879 . Nimic altceva. Apoi adaugă, porţi ăsta la gît mereu cînd ieşi din cameră şi nu te întreabă nimeni nimic. Ai acces liber doar în blocul acesta, în blocul de comandă şi în blocul unde sunt sălile de sport, în spate, pe alee, vizavi de parcul auto. Nu treci în zona de acces la porţile principale şi cam atît.

Iau ecusonul şi îl pun pe masă în faţa mea. Îl aud din nou.
– Am să te rog acum să iei din cutia aia unul dintre pixuri, din cele albastre şi să completezi un fel de capăt de depoziţie. Incluzi acolo datele tale personale, toate datele care pot ajuta la identificarea ta fără greş la tine în ţară. Genul acela de început de declaraţie de pe la voi. Probabil eşti familiarizat cu ele.
Nu spun nimic. Ce aş fi putut să spun atîta vreme cît habar nu am cît habar aveau ei despre mine şi viaţa mea. Mă apuc conştiincios de scris în vreme ce ponositul se ridică din scaunul lui şi iese pe uşă:
– Lipsesc două minute, tu scrie chestiile acelea te rog.

Închide uşa cu grijă în urma lui, tot fără să o încuie. Lăsase pe margine biroului mic din stînga mea, la un metru de mine, servieta lui cu toate actele şi „comorile” lui acolo, cumva la vedere. Pur şi simplu nu-i dau nicio atenţie, cert trebuie să fie o capcană sau vreun test. Îmi văd de coala mea de hîrtie. Mă gîndesc că ar trebui să fie mulţumiţi cu un capăt de declaraţie după tipicul miliţiei de acasă. Exersasem îndelung la Inspectoratul General al Miliţiei, prin subsolul arestului miliţiei posacului de la direcţia a IV-a, şamd. Scriam încet, cu metodă, cu litere majuscule, citeţ. Acoperisem deja cam o jumătate de pagină cu un scris ordonat cînd neauzit îşi face apariţia iar în cameră ponositul. Nu era singur. După el intrase în cameră un individ scund, civil sadea, cu faţă de viezure. Căra după el o cameră VHS mare, profesională. Viezurele se propteşte cu spatele în uşă şi îşi pregăteşte camera de luat vederi. Ponositul vine în faţa biroului şi îmi explică scenariul:

– Tu scrii pe colile acelea, să se vadă ca sunt deja completate cu ceva pe ele, eu vin spre tine şi dăm mîna, ne utităm amîndoi spre cameră. Simplu. Doar pentru ca să rămînă la dosar, anexat la lucrare.
Zis şi făcut, tragem două duble şi viezurele se declară muţumit. Îşi adună utilajul şi iese pe uşă, aşa cum intrase, fără un salut, fără nimic.

Ponositul se face comod şi se aşează pe unul din scaunele din faţa biroului. Mă aşez şi eu la locul meu, în faţa colilor de hîrtie.
– Acum, te apuci să scrii în detaliu o autobiografie. Pui accent pe şcoli şi pe studiile făcute, pe locurile de muncă şi pe activităţile speciale.
– Care activităţi speciale? Îl întreb eu reflex.
– Tot ce crezi tu de cuviinţă să scrii acolo, îţi dai seama că noi verificăm şi în cîteva ore vom şti din sursele noastre. Este bine să ne dai detalii pentru a şti de ce să te protejăm şi de cine.
– Bun, dacă tot ştiţi sau veţi şti ce rost mai are să mai scriu şi eu?
– Suntem profesionişti, avem proceduri clare, hai să nu ne îngreunăm situaţia. Noi facem un efort pentru protecţia ta deci ar trebui să ne ajuţi ca să te ajutăm. Oricum perioada de carantină standard este de minim patru săptămîni deci vom avea vreme să dezbatem toate aspectele care ne interesează. Şi să nu uiţi perioada din Slovenia, este foarte importantă.

Iată o primă informaţie, voi sta aici minim patru săptămîni. Dar cum se face că ştiau despre Slovenia?

Va urma…

publicat și aici

Acest articol a fost citit de 620 ori

Comentarii

comentarii

REN

About REN

One Comment

  1. Pingback: Putin, natural born killer? - politicstand.com

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Read previous post:
La mulți ani, măică Românie!

”…Dar când a venit iarna peste tine, a căzut o zăpadă grea şi te-a acoperit, iubito, şi ai murit aproape...

Close